Șapte virgulă două grade și cincizeci și șase de secunde. Vineri. Întuneric. Moarte. Sirenele salvărilor vuiesc tragic în întuneric, se izbesc de zidurile sfărâmate ale blocurilor, lumina farurilor nu reușește să străpungă praful greu ce nu mai are curaj să se ridice. “961, ce urgență aveți?”
Isterie, panică, resemnare, scrâșnete de dinți, urlete și amintiri: vineri 1977
Dacă priveai atent puteai vedea licărul vieților ce se stingeau pe rând în doar câteva minute. 1.578 de vieți luate de niște nenorocite de ziduri reci.
În seara zilei de vineri, 4 martie 1977, la ora 21.22, România a fost zdruncinată de unul dintre cele mai devastatoare cutremure din țară, care a lovit România comunistă cu o forţă echivalentă a zece bombe atomice de tipul celei de la Hiroshima.
Este al treila cel mai mare seism din secolul al XX-lea produs în România, după cel din 10 noiembrie 1802, care a avut o magnitudine de 8,2 grade pe scara Richter.
Zeci de blocuri și construcții nesigure și șubrede s-au dărâmat
În noaptea absurdă dintre 4 și 5 martie, ca şi în cele care au urmat, medicii au fost cu toţii la datorie, deși erau sleiți de puteri. Mulţi dintre ei s-au prezentat la post după primele momente ce au urmat cataclismului: directori de spitale suprasolicitaţi, medici cu ochii înroşiţi de nesomn, abia ieşiţi din sala de operaţie, ori chemaţi grabnic pentru alte intervenţii, chirurgi lucrând, în primele ore ale catastrofei, la lumina lumânărilor sau a lămpilor petromax încercau cu mâini de Dumnezeu să salveze viețile oamenilor pierduți și frânți sub dărâmături.
București, loc de cinste și de moarte la 1977
În centrul Capitalei, pe bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 25, se află blocul Wilson cu o arhitectură din vremea Bucureștiului interbelic, singurul „supraviețuitor”, martor al istoriei oraşului și dovada vie a trecerii necruțătoare a anilor. „Aici au stat oameni cu funcţii.”
Pe 4 martie, tot colțul blocului Wilson se prăbușește simetric dintr-o dată, dispărând șirul de garsoniere duble și ultimul etaj. Se pierde și scara principală, monumentală.
„Colţul central, cel care face legătura între cele două străzi, căzuse de sus până jos. Parcă văd şi acum. Mă uitam de peste drum: era un pat suspendat, pe la mijlocul blocului, îi rămăseseră picioarele atârnate. Pe atunci nu ştiam că voi veni să locuiesc aici”, precizează Ioan Săbăduş, locatar al blocului.
Blocul Wilson, imobilul în care nu puteai să intri „oricum”, pentru că la capătul străzii era Comitetul Central al Partidului Comunist. Piciorul unui cetățean oarecare fără funcție, nu avea voie să treacă pe acolo. Te sălta imediat miliția.
„Erau nişte oameni influenţi la vremea aceea în bloc care, cu toate gradele şi funcţiile, aveau nişte relaţii. Cineva îl cunoştea foarte bine pe ministrul Construcţiilor de atunci, Noica, iar el s-a făcut luntre şi punte şi ne-a dat aprobarea. Blocul nostru a fost primul consolidat”, îşi aminteşte Săbăduş.
În perioada regimului comunist, vecinătatea fostului Comitet Central al PCR şi amplasarea pe una dintre arterele principale ale Capitalei au impus în blocul Wilson un regim mai strict în ce priveşte locatarii, dar şi vizitatorii.
„Este un bloc în care în perioada lui Ceauşescu nu puteai să intri oricum. Dacă, de exemplu, se organizau manifestaţii, defilări, puteai intra doar legitimat. Şi, la fel, nu se putea ieşi, trebuia să prezinţi un buletin. Era un regim foarte strict. Aici au stat oameni cu funcţii. La etajul patru, dacă îmi amintesc bine, stătea chiar secretarul de presă al lui Ceauşescu”, povesteşte Cristina Panait, locatară a blocului.
Ioan Săbăduş, adaugă că, deşi scara pe care se află apartamentul său este situată pe str. Dem. I. Dobrescu, autorităţile nu acceptau ca adresa respectivă să figureze în buletinul de identitate.
„Mi-au spus: ‘Nu, nu, pe Dem I. Dobrescu nu locuieşte nimeni’. De ce? Pentru că la capătul blocului nostru, pe partea stângă a străzii, era Comitetul Central al Partidului Comunist. (…) Omul de rând nu putea se treacă prin faţa Comitetului Central, darămite să şi locuiască pe strada asta”, spune el.
Dana Popescu, o altă locatară, era copil în perioada cutremurului. Nu locuia în bloc, dar petrecea destul de mult timp aici, la bunica sa, care se mutase în clădire pe la sfârşitul anilor ’60.
„Pereţii au fost foarte crăpaţi, uşile şi geamurile nu se mai închideau. Era de nelocuit. Locatarii au fost imediat evacuaţi, pe perioada aşa-zisei consolidări făcute în anii respectivi, care de fapt n-a fost o consolidare, a fost o reparaţie de suprafaţă, ca să se poată întoarce oamenii. O parte dintre ei s-au întors, o parte nu s-au mai întors. Au rămas în apartamentele oferite atunci”, povesteşte ea.
La scurt timp imobilul e consolidat și i se reface fațada de colț, care din convexă ajunge concavă, retrasă cu aproximativ 4 metri față de amprenta inițială.
În ţară, cele mai afectate judeţe au fost Teleorman, Dolj, Ilfov, Prahova, Iaşi, Vaslui, Buzău, Vrancea. Numeroase clădiri din Buzău, Ploieşti, Craiova, Zimnicea, Alexandria, Focşani, Iaşi, Bârlad, Vaslui şi alte localităţi au suferit avarii grave.
În mai puțin de un minut, s-a scris cea mai mare catastrofă a ultimilor 50 de ani: 1.578 de vieți îngropate sub ruine, peste 10 mii de oameni răniți, peste 30 de mii de clădiri afectate. Și dacă astăzi ecoul dezastrului ni se pare îndepărtat, ne amăgim! Pământul își urmează cursul ciclic, impasibil la spectacolul umanității, iar o reală catastrofă ne poate paște oricând.
„În cladirile pe care noi le-am analizat traiesc 8000 de oameni. Deci in cazul unui cutremur major, cei 8000 de oameni nu mai sunt”, spune Bogdan Suditu, profesor Facultatea de Geografie UB.
Nu cutremurul ne va ucide, ci indolența! Pentru că de decenii întregi, se construiește haotic, se închid ochii în fața pericolului, se lipesc buline roșii pe clădirile neconsolidate, ca și cum asta le-ar salva viețile celor care locuiesc înăuntru.
Cercetătorii spun că la nivelul Bucureștiului, mai bine de 1000 de clădiri înalte se vor prăbuși, iar cele mai sumbre scenarii spun că aproape jumătate din cele 130 000 de clădiri din București se vor nărui.
Or fi fost de vină zidurile din betoane, zidurile de indiferență din oameni sau soarta?
Prezentul își găsește în trecut măsura
Să o luăm de la început, să creăm din nou vieți? Aceleași? Cu câte rânduri de lacrimi ar mai trebui să plângă mamele care și au scos copiii zdreliți de sub dărâmături? Li se zvârcoleau pântecele de durere și se priveau nepuctincioase în fața tragediei. O fi meritat pentru ceva atâta durere? O zguduitură a făcut praf oasele muncite a mii de oameni. Din vina cui? Dar azi avem curajul să călcăm în lume încrezători că propriul creștet nu va fi zdrobit de trei betoane nesigure?
Construim case să trăim sau să murim în ele?
Un cutremur mare, de peste 7 grade pe scara Richter, va veni mai devreme sau mai târziu. Ca să avem o șansă, trebuie să ne pregătim acum pentru inevitabil. Undele de șoc ale seismului vor rupe țevile de gaz și de apă, străzile se vor denivela și un zgomot teribil va anunța prăbușirea clădirilor.
Asta doar la prima strigare. Pentru că, în realitate, nu știm câți oameni sunt condamnați.
Chiar dacă am afla câte clădiri vulnerabile există în tot Bucureștiul, consolidarea lor în timp util este o utopie. Procesul e lung, costisitor și invaziv pentru proprietari. Istanbulul, de exemplu, a reușit cu mari eforturi să consolideze 1.400 de clădiri publice în 14 ani. Noi, puțin peste 20 în ultimii 30 de ani!
Cladirile nu se vindecă și nu se antrenează
Unele voci spun că dacă Bucureștiul a trecut prin doua cutremure mari, sigur îl va duce si pe al treilea. Cladirile nu se vindecă și nu se antrenează, ele nu sunt organisme vii ca noi și în cazul lor nu merge vorba „ce nu le omoară le face mai puternice!”, potrivit specialistului structurist Matei Subasacu.
Ce nu omoară, azi clădirile, le crește șansele de a fi omorâte pe viitor!
Și tu și eu suntem condamnați! După 46 de ani să mai așteptăm pe cineva să schimbe ceva?
